Poezia a fost dintotdeauna cea mai bună prietenă a mea. Refugiul meu. O scriam pe interiorul pleoapei, acolo puteam să mâzgălesc tot ce-mi dicta sufletul meu. Am crescut sprijinită de poezie. Când îmi era greu, închideam ochii și ea era acolo cu mine: „Spre răsărit, spre răsărit/ Ridică ochii și te scapă/ Acolo dulcele-i destul/ Acolo-s flori, și munți, și apă”-Ludmila Rain Augustin Poeta călătorește în timp și spațiu, cu naturalețea unui om care cunoaște tainele vieții, generând imagini mirifi ce și dovedind un mare har, acela de mânuire și de îmblânzire a misteriosului cuvânt, devenit, prin valențe emoționale înalte, vers: „Am dat o fugă la sfârșitul vieții mele, Să văd cireșul meu – acum un pui, Și l-am văzut de-acolo, dintre stele, Avea și el puiuți la rândul lui. Pe crengi, precum o pâslă moale, albă, I se-agăța o gârlă de fl ori dulci, Și toate lângă el erau ca lumea, Iar talpa lui purta ai mei papuci.” Rodica Pușcașu
