Există un criteriu generațional care îi deosebește, să zicem, pe criticii șaizeciști de cei optzeciști (mult mai puțini la număr, din start), criteriu vizibil la multe niveluri, de la repere teoretice și până la stil. Generațiile, la rândul lor, datorează mult momentelor politice, mai favorabile pentru cei care se afirmă sau revin în literatură la începutul deceniului 1960-1970, destul de puțin ofertante pentru cei afirmați în ultimul deceniu ceaușist. Însă, dincolo de evidența criticilor care transgresează momentele politice și generațiile, mai trebuie spus că, spre deosebire de cartea de proză sau de poezie, cea de critică are o dimensiune pedagogică subiacentă, care-i dă o mai mare imunitate la „uzura” pe care o produce asupra textului factorul timp. Aspectul ei „generațional” este mai puțin relevant decât conținutul critic propriu-zis. (Răzvan Voncu)
