Excursul de față își propune să investigheze elementele specifice narațiunii spectacolului optând, dintr-o vastă și bogată gamă spectaculară, pentru screendance. Într-o tentativă de a caracteriza narațiunea spectacolului vom apela la o triplă definiție. În primul rând, narațiunea spectacolului are ca gen proxim produsul cultural, iar ca diferență specifică durata expunerii publice a spectacolului. În al doilea rând, narațiunea spectacolului are ca gen proxim situația enunțiativă, iar ca diferență specifică durata enunțării. În al treilea rând, narațiunea spectacolului are ca gen proxim prezentarea unui eveniment, iar ca diferență specifică prezentul prezenței ficționale. [...] Screendance-ul nu a apărut din neant. Genul îşi trage rădăcinile, cel puţin o parte dintre ele, chiar din primele încercări cinematografice. În acest sens, considerăm că o cercetare a surselor ori a vecinătăţilor de aparenţă şi contur, pe care le putem identifica în experienţa istorică, are o relevanţă în descrierea adecvată a subiectului aflat în cauză. (Radu Teampău)
