Există un statornic atribut politic francez: centralismul dominator ultra-dirijist. După 1789, îl identificăm în expansionismul militar al Convenției și al Imperiului, dar mai ales în răfuiala crâncenă îndreptată de Parisul iacobin contra orașelor și a ținuturilor revoltate, oripilate de atrocitățile Capitalei. Remodelată fără emfază peste ani, constatarea transpare în pildă în paralela contrastantă a lui Chateaubriand din Mémoires dʼoutre tombe (1850) dintre discreția, modestia și „umilința” lui Washington și impactul „cu vuiet”, răsturnător de tronuri, avantajos „renumelui” său, al lui Napoleon, dar și în regretul focalizat de fostul ministru Alain Peyrefitte asupra multiplelor dezavantaje generate de același centralism, investigat în cartea-i grăitor intitulată Le mal français (1976). (Sergiu Pavel Dan)
