Pe peretele din bucatarie, cerneala albastra a poemului incepea sa se stearga incet, ca absorbita parca de hartie: din cauza luminii care o uza facand-o cenusie, de culoarea prafului... Culoarea pulberii de pe trotuare depusa pe picioarele mele goale de copil: voi merge intruna pe drumul meu spre tine. Hartia se ingalbenea. Vremea trecea. Asa a trait ea singura. [...] Pana in ziua cand, douazeci si sase de ani mai tarziu, l-a vazut pe sotul ei intrand in libraria in care-si gasise recent de lucru, langa Institutul de Drept. Era la fel de tanar ca in ziua in care disparuse. Imediat i-a trecut prin cap gandul: e copilul meu. El este precis. Nu se poate altfel. L-a lasat sa iasa din librarie si a luat-o in urma lui pe trotuar. El si-a aprins o tigara americana. Ea nu s-a grabit, nu a vrut sa forteze lucrurile. S-a apropiat: „Domnule, mi se pare ca va cunosc. Dar v-am uitat numele”. (Jean-Francois Haas)
